E pustiu, întuneric și peste tot se simte singurătatea locului și cu toate că nimic în jur nu se poate observa cum nimicul este învăluit în tristețe. Odată cu trecerea anilor se disipă și culoarea și încet-încet ajungem să ne pierdem aura roză de care aveam parte. Nimic nu mai e ca la început, totul se metamorfozează din energie în monotonie, nimic nu mai are parte de cuprins, coperțile fiind doar o falsă fațadă.
Până și soarele nu mai pâlpâie ca odinioară, ale lui raze fiind străpunse de frigul ce emană din sufletele noastre. Singura stea orbitoare vizibilă ore-n șir pe bolta cerească, s-a stins străpunsă de inimile de gheață ale celor ce-o priveau. Nimic nu mai e în viață, iar fiecare zgomot ce se aude odată la o veșnicie aduce finalitate instrumentelor muzicale ce armonizau la un moment dat Universul. Totul se disipă, iar fiecare încercare de a oferi contur pare a fi în zadar, totul rezumându-se la niște carapace lipsite de sentimente ce hoinăresc uriașa bilă pe care, parcă ieri, o numeam Pământ.
Ca o soluție mă gândeam la o imensă fabrică de vopsea care să facă îndeajuns de multă culoare pentru toată lumea, dar nimic natural în asta. Ce bine era acum câțiva zeci de ani când încă eram în stare să întreprindem activități din care culoarea exalta singură, însă acum totul e pustiit, fără pic de vlagă. E nevoie de acel super erou care să salveze totul pentru că noi, cei care dădeam viață necontenit purtătorilor de grai din jurul nostru, nu mai suntem in stare de nimic. Ne-am pierdut acea calitate numită pasiune, ne-am rezumat doar la dorință și ne-am dorit imposibilul și așa s-a ajuns aici, la acest imens abis.
Ne afundăm în el din ce în ce mai mult și nu ne dam seama de asta, suntem inconștienți prin felul nostru de-a fi și folosim asta pe post de scuză. Ne place să distrugem, să vedem cum totul se transformă în nimic ne face fericiți și pe lângă fericire ne oferă și divertisment. Ne place să vedem sânge, dar asta nu e îndeajuns. De ce să te rezumi la un lucru când mereu există un altul la care să treci?
Și te mai miri de ce se ajunge de la rău în mai rău, te miri de ce pretutindeni involuția acaparează totul, te miri de ce totul se sfârșește și nu înțelegi cum s-a ajuns aici, te întrebi cum de, în ciuda tuturor eforturilor depuse de tine, s-a ajuns la un sfârșit atât de tragic încât nimic nu mai poate fi remediat. Dar te uiți în oglindă și începi să pricepi care sunt cauzele distrugerii în masă și în sfârșit observi vinovatul pentru deznodământul uriașei bile pe care, parcă ieri, o numeai Pământ.
21.10.2062
