Skip to content
Săptămâna trecută am învățat că poți să schimbi foarte ușor sensul lucrurilor pe care le trăiești dacă poți să vezi paradoxul a ceea ce trăiești.
În câteva din conversațiile din ultimele zile, am primit senzația de neajutorare de la oamenii cu care am stat de vorbă. Iar senzația acesta era întărită de vorbe precum „sunt blocat”, „nu știu ce să fac mai departe”, „simt că nu am energie pentru nimic” sau chiar „mă simt ciudat dacă cer ajutorul”.
Cu cât mi se povestea mai mult, cu atât observam mai mult cum gândurile acestea capătă valoare și prind rădăcini din ce în ce mai adânci.
Însă fix punctul acesta în care apare neajutorarea este punctul în care ai ajuns pentru că, la un moment dat, ți-ai dorit să schimbi ceva la tine. Și ai înaintat către acea direcție.
Această senzație de neajutorare reprezintă, de fapt, dovada că tu ești capabil să faci ceva. Dovada că ești capabil să îți schimbi viața și să continui într-o direcție (cu totul) nouă. Iar acum, după ce ai ales să faci această schimbare și să înaintezi către ea, ai ajuns într-un punct în care claritatea pare să lipsească.
Când împărtășesc asta cu oamenii cu care vorbesc, văd cum ceva se schimbă în privirea lor. Probabil își dau seama că prăpastia în care au ajuns e mai mult în mintea lor decât în jurul lor și că pot să iasă de acolo, de multe ori, fără niciun fel de ajutor.
Știu că e dureros când lipsește claritatea. Știu că vrei să te întorci înapoi de unde ai plecat dacă nu ți-e clar încotro mergi. Știu că e frustrant să te uiți atent la direcția pe care ai ales-o și să nu vezi absolut nimic.
Însă nu da voie durerii și frustrării să te orbească și să te facă să nu mai vezi cât de mișto ești. Eșecurile devin permanente doar dacă le dai voie. Adu-ți aminte cum ai început și oferă șansa acelor amintiri să îți ofere acum, în prezent, energia de care ai nevoie ca să continui să faci ce ți-ai propus, chiar dacă nu ți-e clar ce o să se întâmple mai departe.
În continuare îți prezint 7 paradoxuri care te ajută să schimbi sensul experiențelor tale.
1. Nu am încredere în mine
Când spui că nu ai încredere în tine, faci un act de autoafirmare – adică ai suficientă încredere în faptul că nu ai încredere.
Această neîncredere este doar o reflecție a încrederii profunde pe care o ai în tine, prin propria percepție. Când spui „sunt nesigur”, afirmi cu certitudine propria nesiguranță.
Acest paradox te ajută să îți dai seama că întotdeauna va exista în tine sentimentul de încredere pe care îl cauți. Trebuie doar să îi dai voie să se exprime în direcțiile în care ai nevoie de el.
2. Am nevoie să fiu în control
Dorința de a căuta controlul reprezintă o credință ascunsă că viața te va asculta, indiferent de cât de mare ar fi haosul și indiferent dacă te afli în mijlocul lui sau nu.
Nevoia de control este precum un dialog tăcut cu Universul, în care investim energie bazată pe convingerea că universul ne va asculta. Este o rugăciune către Univers de forma „dacă fac X, atunci va rezulta Y”.
Acest paradox te invită să observi cum, în spatele nevoii tale de control, se află necunoscutul Universului căruia îi soliciți lucrurile de care ai nevoie pentru a fi în control și care, prin natura sa, este haotic.
3. Îmi este frică de eșec
Dacă te-ai teme cu adevărat de eșec, nu ți-ar fi apărut în minte o variantă mai bună a ceea ce trăiești, conectată la definiția ta a succesului. De fapt, teama ta de eșec ascunde în spate o încredere profundă în reușită.
Frica de eșec este modalitatea prin care devii atent de ținta la care îți dorești să ajungi – țintă pe care o poți observa cu claritate. Frica de eșec, la pachet cu anxietatea conectată la viitorul succes, îți arată direcția către idealurile tale cele mai puternice.
Acest paradox îți arată că dacă nu ai crede în succesul pe care ți-l dorești și posibilitatea acestuia, ai simți doar indiferență. Frica de eșec este un tribut indirect adus posibilității.
4. Tânjesc după liniște
Când simți că singurul lucru care îți aduce liniște este liniștea, atunci această dorință de pace devine, paradoxal, o sursă de neliniște. Adevărata pace apare atunci când încetezi să alergi după ea și accepți momentul așa cum este.
De cele mai multe ori, liniștea și pacea pe care le căutăm sunt văzute ca pe un tărâm îndepărtat către care trebuie să ne deplasăm mult. Iar în această deplasare, ignorăm faptul că însuși actul căutării este o formă de agitație.
Paradoxul te invită să recunoști că liniștea pe care o cauți nu este rezultatul unor acțiuni, ci mai degrabă a prezenței pe care o ai. Liniștea pe care o cauți nu este niciodată absentă, însă o poți observa doar prin prezență conștientă.
5. Încerc să renunț
Renunțarea la ceva devine o renunțare forțată atunci când, în loc să renunți la acel ceva, transformi renunțarea într-o strategie care te face să continui să păstrezi în viața ta acel ceva la care vrei să renunți.
Orice efort de renunțare îți păstrează atenția pe lucrul la care vrei să renunți, astfel întărind legătura pe care o ai cu el. Iar renunțarea autentică se întâmplă atunci când înțelegi și transformi relația pe care o ai cu atașamentul tău.
Paradoxul te invită să reformulezi „încerc să renunț” în „înțeleg de ce încă țin lângă mine”, astfel dându-ți voie să te eliberezi prin claritate, nu prin rezistență sau forțare.
6. Mă caut pe mine
Cel care caută ești deja tu. Este ca și cum ochiul ar încerca să se vadă pe el însuși sau ca și cum oglinda ar încerca să își vadă propria reflecție.
La baza acestei căutări se află o problemă fundamentală: instrumentul căutării și obiectul căutat sunt aceleași – ba chiar identice. Când te cauți pe tine, îți proiectezi sinele într-un viitor imaginar sau încerci să îl recuperezi dintr-un trecut deja construit. Astfel, ajungi să ignori prezența sa permanentă.
Paradoxul te invită să înțelegi că în sine, această căutare nu își are rostul pentru că, ceea ce cauți este găsit aici și acum, în fiecare secundă a existenței tale.
7. Sunt deconectat
Să fii deconectat presupune să observi lucrul de la care te simți deconectat. Asta creează o relație și, prin urmare, o conexiune cu lucrul de la care spui că ești deconectat.
Rezistența, în sine, este o formă de contact prin care recunoaștem realitatea și, în același timp, încercăm să o negăm. Pentru a putea să respingi ceva, întâi trebuie să îi admiți existența. Este ca și cum ai spune „accept că acest lucru există, dar refuz să accept că există”. Iar această contradicție îți consumă energie și te plasează în opoziție față de fluxul vieții tale.
Paradoxul te invită să recunoști rezistența ca pe o formă deghizată de conectare și că, într-un sens subtil, ai acceptat acel lucru pe care îl respingi.
Cu prietenie și optimism,
David
